Povara Albă
Lira mergea cu capul în pământ, fără să-i pese de oamenii din jur. Auzea scârțâitul pantofului și gândurile sale o purtau în trecut. Nu se sinchisea de hainele ponosite, iar sacoșa din iută, având toartele cusute cu sfoară, atârna peste pardesiul subțire și umflat de vântul rece al serii de octombrie. Se rătăcise pe strada pietruită cu trotuar înalt, printre case cu ferestre mari și ganguri întunecate unde câini vagabonzi își făceau veacul. Pornise către spital cu intenția de a o vizita pe vecina cu care împărțea zilele triste. Ideea că ar putea-o pierde și pe tanti Mița o îngrozea. Între două clădiri cărămizii se opri sprijinindu-se de peretele jilav care bloca accesul pe aleea dintre imobile. Zidul îi ajungea până la piept și zăbovi pierdută în lumina astrului nopții care se ridica în zare. Oftă lung, așezând limba pe cerul gurii uscat de respirația iute, apoi începu să plângă. Se întâmpla iarăși. Își aminti de Lia, fiica ei care murise anul trecut de leucemie. Cum a putut să o uite, chiar și pentru câteva clipe? Se mustră cu voce tare printre suspine și lacrimi care îi alunecau pe obraji. Apoi îi văzu chipul celest, cu degete răsucind buclele de păr de culoarea spicului de grâu copt și îi auzi glasul cristalin.
- Mamă, luna este un înger?
Micuței îi plăceau poveștile cu îngeri și Lira, credincioasă și răbdătoare, îi spunea una în fiecare seară. Dintre toate, Lia era fascinată de basmul în care luna era un înger care își căuta iubirea printre stele. Acum amintirea o durea pe femeie, apăsând în coșul pieptului cu suferință fără de sfârșit. De câteva ori în anul care s-a scurs precum o sentință, a vrut să-și pună capăt zilelor. Își dorea să ajungă alături de fetița ei, în lumina ochilor de culoarea cerului de mai. Ajunsese o carcasă golită de viață și înlocuită de o realitate din care nu voia să facă parte. Dar nu avusese puterea să o facă. Prima oară își pusese în pumn pastile multicolore alese la întâmplare – rămășițe din rețetele pe care le cumpărase pentru micuță. Lipi chimicalele de buze și deschise pumnul. Într-o clipă covorul se umplu de pilule și episodul se încheie cu o porție zdravănă de plâns. Știa că e păcat să-și curme viața, însă câteodată liniștea vine drept singură recompensă. Apoi a vrut să se arunce în fața trenului, convinsă că moartea va veni repede. A plecat în gară alergând cu frica în suflet că nu va avea curajul să o facă. În ultima clipă s-a gândit la mecanicul locomotivei. Urma să-i lase o povară pe care omul acela necunoscut nu o merita. S-a oprit lângă șine, la un pas de buza peronului și i-a făcut din mână ca unui prieten vechi. Șuieratul lung a venit ca un răspuns brutal, amenințător precum ideea ei. Ultima oară, acum trei săptămâni, de ziua de naștere a fetiței, s-a trezit alergând prin casă fără să-i pese că dărâmă vesela așezată în teancuri pe masa de patru persoane din sufragerie. Atunci s-a gândit că dacă ar sări de la balcon, ar avea câteva secunde în care nu i-ar păsa, apoi durerea va dispărea. A deschis geamul și a așezat mâinile pe balustrada rece. Lacrima de pe obraz s-a întins în briza serii. Atunci a observat porumbelul alb așezat pe o creangă din vârful copacului ajuns până la etajul al treilea și i-a văzut aripile deschise pentru zbor. Le ținea întinse, dar nu a zburat. O privea atent, fără să clipească și mișca grăbit ciocul gros de cheratină ca și cum o certa. A intrat în casă rușinată și de câteva ori a ridicat perdeaua cercetând împrejurimile, însă porumbelul nu mai era.
Orologiul din turn bătu de șapte ori. Lira ascultă sunetul lung pierzându-se în liniștea orașului vechi și își aminti că trebuie să ajungă la Spitalul Municipal. Vizitele aparținătorilor erau permise până la orele douăzeci. Ridică sacoșa și privi în ea. Două borcane cu iaurt, o banană și o portocală pe jumătate decojită erau alimentele pe care le ducea. Le cumpărase din alimentara din colț, cu ultimii bani pe care îi mai avea. Ajunsă acasă așeză portocala pe mijlocul mesei. Mirosul discret îi invadă nările și o făcu să o decojească. Se opri la timp, înainte de a ajunge la miez și se mustră cu voce tare. Nu era pentru ea.
Porni din nou către spital. Cum trecu de intersecția Gării cu Aleea Comerțului, iuți pasul. Ocoli fabrica de biscuiți și privi în treacăt orologiul din vechiul turn, reparat de curând. În câteva minute ajunse pe bulevard și văzu clădirea spitalului. Trecu prin dreptul porții cu capul plecat privind pantofii negri și murdari de noroi. Paznicul nu se sinchisi. Aruncă o privire fugară, apoi se întoarse cu spatele privind țigara abia aprinsă. Lira își lipi brațele de trup, încercând să-și domolească tremurul. Traversă curtea interioară care mirosea a clor și a frunze strivite și intră pe coridorul lung, luminat de neoane palide. Ecoul pașilor pe gresia veche și plină de crăpături o însoți până la scări. Cunoștea bine spitalul, din perioada în care Lia fusese internată.
Îl descoperi pe domnul cu păr grizonant pe prima treaptă, privind-o cu ochi mari și luminoși. Era îmbrăcat sumar pentru vremea de afară și Lira se gândi că este un pacient care voia să scape de monotonia programului. Cum ajunse în dreptul lui, bărbatul se grăbi să coboare și deschise brațele ca atunci când întâlnești un prieten vechi și vrei să-l îmbrățișezi. Femeia se opri la timp, cu sacoșa din iută adusă în față, drept apărare.
- Bine ai venit Lira, rosti omul îmbrăcat în pantaloni și cămașă de in străduindu-se să pară natural. Vorbi încet, aproape șoptit și zâmbi larg. Trecu câteva secunde până când doamna între două vârste – cu fața îmbătrânită înainte de vreme, să conștientizeze că bărbatul îi cunoștea prenumele. Se căzni să-și amintească dacă îl mai întâlnise vreodată, însă nu descoperi nimic.
- Lia este bine, continuă străinul ridicând palmele. Acum este înger! S-a alăturat oștilor divine și este fericită.
Lira scăpă sacoșa și zgomotul borcanelor pe gresia podelei o făcu să tresară.
- Cine sunteți? întrebă speriată căutând sprijin în lungul culoarului gol.
Bărbatul nu-i răspunse imediat. Continuă să zâmbească și să-și miște brațele în sus și în jos.
- Nu contează cine sunt! Important este ce am adus cu mine.
Străinul coborî mâinile și căută în buzunarele pantalonilor. La început o lumină palidă căznindu-se să răzbată prin pumnul strâns. Apoi, când deschise încă o dată palma, obiectul de mărimea unui bob de mazăre începu să lumineze orbitor. Femeia se sperie de-a binelea. Își făcu cruce în dreptul feței, nevenind să-i creadă ochilor.
- Este Povara Albă, rosti omul cu față prelungă schimbând mimica. În egală măsură un dar și un blestem pentru cel care o acceptă. O putere rară, destinată sufletelor care trăiesc în afara trupului. Apare în urma unei suferințe pe care doar îngerii o recunosc. Așadar, ai puțin timp la dispoziție. Dacă accepți vei putea vindeca pe cineva aflat în apropiere. Îi vei prelua suferința fie trupească ori sufletească și o vei înlocui cu lumină. Însă aceasta arde și te va schimba pentru totdeauna! Vei pierde ani din viață, dar recompensa va fi pe măsură. Ți se va permite ție, Lira, botezată în numele Domnului să o vezi pe Lia.
Numele fetei veni ca o izbăvire. Femeia întinse mâna și apucă crâmpeiul strălucitor fără să ezite. Simți o căldură intensă care îi invadă corpul, apoi voci care îi striga numele. Printre ele, glasul cristalin al fiicei sale răzbătea. Văzu aura străinului ridicându-i-se deasupra capului și aripi albe de o parte și cealaltă a coridorului.
- Un înger, murmură Lira. Ființa celestă înclină capul și bătu din aripi cât să zboare prin tavan. Femeia simți miros de mir, apoi liniștea cuprinse culoarul spitalului.
Rămase multă vreme cu ochii priponiți pe plafon încercând să găsească explicații la ceea ce se întâmplase. Abia când o infirmieră trecu și o întrebă pe cine caută, lăsă ochii în pământ și privi printre toartele cusute cu sfoară, către borcanele cu iaurt sparte.
- O caut pe doamna Mitrița Pascu, răspunse.
Femeia în uniformă privi câteva clipe ceasul atârnat de perete, apoi îi spuse să urce la primul etaj, în salonul trei. Lira porni pe scări cu gândul că își pierduse mințile. Intră în rezervă fără să bată la ușă și lăsă sacoșa de iută în dreptul chiuvetei. Cinci paturi goale, dar în al șaselea, în dreptul ferestrei, o descoperi pe tanti Mița. Dormea cu gura întredeschisă și ochelarii legați cu sfoară atârnau aproape de baza nasului. Se apropie de pat și îi văzu chipul deformat de teribilul atac cerebral pe care îl suferise. Era îmbătrânită și din colțul buzei atârna salivă întinsă până la bărbie. Se căută în buzunarul pardesiului și scoase o batistă albă. Când îi atinse buza, Lira simți o lovitură în coșul pieptului și pentru câteva clipe își pierdu echilibrul. Se îndepărtă de pat cu gândul să caute un pahar cu apă, însă ceea ce văzu în oglindă o determină să uite de sete. Avea părul alb, iar buza îi atârna haios, trăgând de obraz și întinzând pleoapa inferioară peste cearcăne. În fața ochilor i se așeză o ceață lăptoasă și propriul chip dispăru. Un timp pluti în norul pufos fără să știe unde se află, apoi aerul deveni mai ușor, aproape muzical.
Orașul se descoperi în fața sa, întins prin înălțimile cerului de culoarea perlei încălzite. Ajunse într-un loc plin de lumină în care bunătatea era așezată pe fiecare piatră și îngerii se plimbau în voie. Din loc în loc, lângă un arbore ori o fântână, grupuri de ființe celeste se adunau și cântau imnuri dedicate Tatălui Ceresc. Lira înaintă pe poteca pietruită către o astfel de adunare. Ascultă versurile care pluteau pe melodia izvorâtă din piepturile a șapte ostași ai Domnului:
„Curg râuri din voia Ta sfântă
și toată firea Te slăvește
În fața Ta se pleacă orice suflet,
în fața Ta se risipește orice nor.”
Când ajunse în dreptul lor, muzica încetă. Ființele de lumină o priviră, apoi coborâră capetele în semn de recunoștință. În orașul lor sosise Povara Albă și o asemenea vizită trebuia cinstită cum se cuvine. Vestea se răspândi cu repeziciune și în scurt timp, lângă pomul unde se oprise Lira apăru o ființă ținând de mână un copil-înger. Bucuria pe care femeia o simți atunci nu se putea compara cu nimic. În fața sa, cu ochii mari și părul bălai, cu zâmbet larg și aripi de lumină, venise Lia. Alături de ea, bărbatul care i-a adus Povara Albă o privea cu aceeași ochi mari și luminoși. O răsplată atât de dorită! Fetița a început să alerge și să împrăștie steluțe multicolore. Era felul copilului-înger de a se bucura. S-au ținut în brațe cât să-L facă pe Dumnezeu-Tatăl să lăcrimeze.
- MAMĂ! TU EȘTI ÎNGERUL MEU!
Și atunci Lira a înțeles că Povara Albă nu este pentru oricine.
- Draga mea Lia! Să știi că luna este un înger!
Din cer se auziră trâmbițe. Dincolo de acoperișurile joase ale orașului, aerul se întunecă pentru o clipă, ca înaintea unei furtuni. Cerul se deschise printr-o spărtură de lumină, iar prin ea coborâră doi călăreți. Caii aveau aripi late, translucide și lăsau în urmă pulberi de lumină ca un praf de stele. Sosiră doi Arhangheli și descălecară lângă arbore. Primul purta o armură din aur, iar pe spate avea aripi lungi, împletite din lumini aurii și umbre clare. Era Arhanghelul Începuturilor, cel care vede prima scânteie din orice suflet. Al doilea era îmbrăcat în argint întunecat, cu reflexe albăstrui. Ochii lui păreau să vadă dincolo de timp. Era Arhanghelul Trecutelor Ființe, cel care întâmpină sufletele când se întâlnesc cu cei dragi. Îngerii-Cei Mari se înclinară în fața femeii care acceptase Povara Albă. Nu era o plecăciune de supunere, ci una de recunoaștere.
- Sacrificiul tău nu va fi uitat, rostiră amândoi în cor cu glasuri ca două izvoare împletite și cei șapte îngerii începură să cânte. Aripile lor formau o cupolă deasupra Lirei. Copilul-înger se alătură cântecului împrăștiind din nou steluțe multicolore.
„Binecuvântată să fii, Povară Albă,
Când anii ți se scurg ca nisipul din palme,
Când suferința altuia devine a ta,
Când îți vei întâlni iubirea pierdută”.
Fiecare cuvânt era pentru Lira o alinare. Povara Albă își arăta partea minunată. Îi dispăruse durerea și întristarea și începu să râdă. Imediat ce imnul se încheie, Lia alergă să o îmbrățișeze încă o dată. Rămaseră așa multă vreme, înlănțuite una de cealaltă. Apoi fetița întoarse capul către ființa de lumină care o adusese.
- Este timpul să pleci, mamă, îi spuse fără să o privească. Ne vom revedea curând!
Mesagerul se apropie de femeie cu brațele deschise, ca atunci când întâlnești un prieten vechi și vrei să-l îmbrățișezi. Lira simți aceiași durere în coșul pieptului. Își pierdu echilibrul, apoi totul în jurul ei se întunecă.
*
Când se trezi, tanti Mița o mângâia pe frunte.
- Lira, dragă... Sunt aici!
Femeia vru să răspundă, însă nu reuși să scoată decât onomatopee urmate de un horcăit prelung. Încercă să ridice mâna dreaptă, însă nu o simțea. Își aduse aminte de Lia, de îngeri și de Povara Albă. Zâmbetul său traversă cerul.